Motto “Vei vedea, atunci când vei crede…”
Oamenii de ştiinţă au demonstrat că, în timp ce noi credem că doar observăm lumea, de fapt este imposibil să „observăm” ceva, pur şi simplu. Indiferent dacă atenţia noastră se concentrează pe o particulă într-un experiment de laborator sau pe orice altceva – de la vindecarea corpului, a sufletului, la succesul în carieră şi în viaţa noastră relaţională – avem anumite credinţe şi aşteptări de la ceea ce vedem şi experimentăm. Uneori suntem conştienţi de aceste credinţe şi prejudecăţi, însă de cele mai multe ori nu suntem. Aceste experienţe interioare devin o parte asupra căreia ne concentrăm conştiinţa. Iar în vastul câmp al conştiinţei, se pare că nu există o graniţă clară care să arate unde se termină „noi” şi unde începe restul universului. Chiar şi anticii credeau că totul este interconectat.
Pe măsură ce oamenii de ştiinţă continuă să determine ce înseamnă exact să fim participanţi, noi dovezi ne îndreaptă către o concluzie clară: aceea că trăim într-o realitate interactivă, în care schimbăm lumea din jurul nostru prin modificarea a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, adică gândurile, emoţiile şi credinţele noastre.
De la vindecarea bolilor, a problemelor sufleteşti, până la durata şi calitatea vieţii, de la succesul în relaţii până la succesul în carieră, tot ceea ce trăim ca viaţă este într-o legătură directă cu ceea ce credem.
Astfel, pentru a ne modifica viaţa, trăirile interioare, relaţiile, pentru a ne vindeca corpul şi a aduce armonie în familiile noastre, este nevoie de o mutaţie simplă, dar clară în modul în care ne folosim credinţele şi convingerile.
În loc să credem că suntem victime pasive, într-un loc unde lucrurile doar se întâmplă, dincolo de controlul nostru, fără nici un motiv evident, trebuie să adoptăm aceste opinii noi care ne plasează direct la cârma vieţii noastre.
Aflaţi în această poziţie, ne dăm seama că noi suntem arhitecţii realităţii noastre şi numai de noi depinde să fim fericiţi, împliniţi, iubitori şi să accesăm în mod constant starea de bine.
Puterea de a ne schimba viaţa pe baza alegerilor
Perspectiva de a ne baza pe ceva din interiorul nostru pentru a depăşi provocările vieţii, spre deosebire de a depinde de stiinţa şi tehnologia lumii exterioare, este din ce în ce mai actuală în aceste vremuri.
Încă de mici ni se spune că suntem fiinţe delicate şi lipsite de putere, care trăiesc într-o lume în care lucrurile pur şi simplu se „întâmplă”, fără un motiv aparent. Însă tradiţiile noastre spirituale cele mai vechi ne spun că există o forţă care trăieşte în fiecare dintre noi, o putere pe care nu o poate stinge nimic din lume. Cu ea vine şi promisiunea de a supravieţui celor mai întunecate momente ale vieţii şi asigurarea că perioadele dificile sunt doar o parte dintr-o călătorie care duce spre un loc unde lucrurile rele nu pot avea loc.
Prin urmare, apare întrebarea normală: care dintre aceste variante este adevărată? Suntem acele victime fragile ale unor evenimente aflate dincolo de voinţa noastră, sau suntem creatori ce au capacităţi latente pe care de abia acum începem să le înţelegem?
Răspunsul la această întrebare este subiectul uneia dintre cele mai mari controverse din discuţiile psihologice de astăzi. Dincolo de complexitatea problemei, se poate da un răspuns principal: da, suntem victime ale anumitor circumstanţe şi da, suntem în acelaşi timp chiar creatorii acestor circumstanţe. Iar această creaţie este determinată de alegerile făcute în viaţă, alegeri bazate pe sistemul nostru de credinţe.
Astfel, este imperios necesar să analizăm atent care sunt falsele credinţe, să identificăm credinţele care aduc procesele de îmbolnăvire din corp, să învăţăm credinţele care să creeze armonie în viaţă, să descoperim credinţele care aduc stabilitate şi fericire în viaţa noastră relaţională etc.
Pe cât de diferite pot părea sănătatea, armonia, prosperitatea, fericirea, toate se bazează pe acelaşi principiu: „limbajul” credinţei şi sentimentele pe care le avem în legătură cu ceea ce credem.
Prin natura ei, cercetarea credinţelor este o incursiune profund personală. Fiecare fiinţă umană are o abordare specifică asupra credinţelor proprii, încercând să le încorporeze în credinţele colective ale culturii, religiei, familiei sale etc.
În concluzie, suntem atât artiştii, cât şi opera de artă. În fiecare clipă avem puterea de a ne modifica vieţile, alegând în acelaşi timp cum să le modelăm. Marele poet Rumi (1997) spunea că: „noi creăm continuu realitatea (uneori conştient, alteori inconştient) şi facem acest lucru în timp ce experimentăm ce am creat.” Cunoscând aceste lucruri, trebuie să acceptăm şi responsabilitatea care vine odată cu faptul că ştim că putem schimba lumea, schimbându-ne pe noi înşine.
O perspectivă nouă asupra realităţii
Ne trăim viaţa pe baza a ceea ce credem. Când ne gândim la realitatea acestei afirmaţii, recunoaştem imediat o realitate uimitoare: dincolo de orice altceva am putea face în vieţile noastre, credinţele care ne preced acţiunile reprezintă fundamentul a tot ceea ce preţuim, visăm, devenim şi realizăm. Credinţele nu numai că asigură structura pentru modul în care ne trăim vieţile, dar acum aceleaşi domenii de cercetare care au ignorat, în trecut, experienţele noastre interioare, ne arată că modul în care simţim lumea din jurul nostru reprezintă o forţă care se extinde în această lume.
Astfel, ştiinţa ajunge din urmă tradiţiile noastre spirituale indigene cele mai sacre, care ne-au spus dintodeauna că lumea nu este nimic altceva decât o reflectare a ceea ce acceptăm în credinţele noastre.
Având acces la o astfel de putere care deja există în noi, a spune că opiniile noastre sunt importante pentru viaţă este mult prea puţin. Credinţele noastre sunt însăşi viaţa! Ele există acolo unde ea începe şi în modul în care se întreţine pe ea însăşi. De la reacţiile noastre imunitare şi hormonii care reglează şi echilibrează corpul, la capacitatea noastră de a vindeca oase, organe şi piele – şi chiar de a crea viaţă – rolul credinţei umane capătă rapid un loc central în noile domenii ale biologiei şi fizicii cuantice.
Dacă credinţele noastre deţin atât de multă putere şi ne trăim vieţile pe baza a ceea ce credem, atunci întrebarea evidentă este: De unde provin credinţele noastre? Ele izvorăsc din ceea ce ne spune ştiinţa, religia, istoria, cultura, tradiţia şi familia. Cu alte cuvinte, esenţa aptitudinilor şi limitelor noastre se bazează pe ce ne spun alţii. Această înţelegere conduce spre următoarea întrebare pe care trebuie să ne-o punem: Dacă vieţile noastre se bazează pe ceea ce credem, ce ar fi dacă aceste credinţe ar fi greşite?
Dacă suntem nişte fiinţe foarte puternice sub o mască înşelătoare? Dacă suntem dotaţi cu un potenţial miraculos, născuţi în această lume cu abilităţi ce depaşesc cele mai fanteziste vise ale noastre şi pe care le-am uitat, pur şi simplu, din cauza unor condiţii care ne-au blocat în starea iluzorie ca suntem neputincioşi?
Cum ni s-ar schimba oare vieţile, dacă am descoperi că ne naştem cu puterea de a inversa procesul de îmbolnăvire? Sau că am putea alege pacea în lume, abundenţa în vieţile noastre şi durata de viaţă? Dar dacă am descoperi că universul însuşi este direct influenţat de o putere pe care am ascuns-o de noi înşine atât de mult timp, încât am uitat că e a noastră?
O asemenea descoperire radicală ar schimba totul. Ar modifica ceea ce credem despre noi, despre univers şi despre rolul nostru în el. Însă exact asta ne arată descoperirile ştiinţifice de ultimă oră din domeniile de frontieră.
Realitatea cuantică în cadrul credinţelor
În 1944, Max Planck – cel pe care mulţi îl consideră părintele teoriei cuantice – a şocat lumea, spunând că există o matrice de energie care creează tiparul pentru lumea noastră fizică. În acest spaţiu de energie pură începe totul – de la naşterea stelelor şi a ADN-ului, până la cele mai profunde relaţii ale noastre, la pacea dintre naţiuni şi la vindecarea personală. Existenţa acestei matrice a fost acceptată de comunitatea ştiinţifică atât de recent, încât oamenii de ştiinţă nu au reuşit să cadă de acord asupra unui nume unic. Unii o numesc simplu – „câmpul”. Alţii se referă la ea în termeni ce variază de la termenul tehnic de „hologramă cuantică”, până la unele denumiri cu rezonanţă spirituală, cum ar fi „mintea lui Dumnezeu” şi „mintea naturii”. Dovada experimentală că matricea lui Planck este reală ne oferă acum veriga lipsă, care uneşte experienţele noastre spirituale de credinţă, imaginaţie şi rugăciune cu miracolele pe care le vedem în lumea din jurul nostru.
Motivul pentru care cuvintele lui Planck sunt atât de importante este că ele ne-au schimbat pentru totdeauna perspectiva despre corpul, lumea şi rolul nostru în univers. Ele implică faptul că suntem mult mai mult decât simplii „observatori” pe care i-au descris oamenii de ştiinţă, care trec pentru o clipă printr-o creaţie care există deja. Prin intermediul legăturii care uneşte toate lucrurile, experimentele au arătat acum că noi influenţăm direct undele şi particulele universului. Pe scurt, universul reacţionează la credinţele noastre.
Această diferenţă în gândire – că mai degrabă suntem creatori puternici, decât observatori pasivi – a devenit în ultima vreme subiectul celei mai mari controverse care există între unele dintre cele mai strălucite minţi din lume.
De exemplu, într-un citat din notele sale autobiografice, Albert Einstein şi-a exprimat credinţa că noi influenţăm prea puţin universul ca întreg şi că suntem norocoşi dacă vom putea înţelege măcar o mică parte din el. Trăim într-o lume, a spus el, „care există independent de noi, fiinţele umane, şi care ni se prezintă ca o mare şi eternă enigmă, parţial accesibilă cercetării şi gândirii noastre”.
În contrast cu perspectiva lui Einstein, care este încă susţinută de mulţi oameni de ştiinţă ai zilei, John Wheeler , un remarcabil fizician de la Princeton şi coleg cu Einstein, oferă o concepţie radical diferită în ceea ce priveşte rolul nostru în cadrul creaţiei. Studiile lui Wheeler (1989) l-au făcut să creadă că este posibil ca noi să trăim într-un univers unde conştiinţa nu este doar importantă, ci şi cu adevărat creatoare – cu alte cuvinte, un univers „interactiv”.
În completare, Wheeler (1989) spune: „Nici nu ne-am putea imagina un univers care nu a conţinut undeva – şi pentru o anumită perioadă de timp – observatori, deoarece materialele de construcţie ale universului sunt chiar aceste acte de observare-participare”.
Într-o interpretare complet revoluţionară a relaţiei noastre cu lumea, Wheeler (1989) afirmă că este imposibil ca noi să urmărim doar cum se manifestă lumea în jurul nostru. De asemenea, nu putem fi doar observatori, deoarece atunci cînd observăm, creăm şi modificăm ceea ce este creat. Uneori, efectul observării noastre este aproape insesizabil, dar alteori nu. În oricare dintre cazuri, descoperirile din ultimul secol sugerează că actul nostru de a observa lumea este, în sine, un act creator. Iar cea care creează este conştiinţa!
Aceste descoperiri par să susţină afirmaţia lui Wheeler, conform căreia nu mai putem să ne gândim la noi ca la nişte simpli privitori, care nu influenţează deloc lumea pe care o observă. Când privim „viaţa” – abundenţa noastră spirituală şi materială, relaţiile şi carierele noastre, cele mai profunde iubiri şi cele mai mari realizări, temerile noastre, precum şi lipsa tuturor acestor lucruri – este posibil ca noi să privim direct la oglindirea credinţelor noastre cele mai sincere şi, uneori, cele mai inconştiente.
Definirea credinţei
Exact în momentul în care ne acomodaserăm cu „legile” fizicii şi biologiei şi eram convinşi că putem stăpâni natura, totul s-a schimbat. Dintr-odată ni se spune că atomii nu mai arată ca nişte sisteme solare în miniatură şi că ADN-ul nu este chiar limbajul care am crezut că este şi acum descoperim că este imposibil să observăm pur şi simplu lumea, fără a o influenţa în vreun fel.
Iată câteva dintre cuvintele fizicianului John Wheeler, de la Universitatea Princeton (1987): „Am avut ideea asta veche, că universul era undeva acolo, iar aici este omul, observatorul, protejat de univers printr-un geam gros de cincisprezece centimetri.” Referindu-se la experimentele realizate în ultima parte a secolului al XX-lea, care ne arată cum, doar uitându-ne la un lucru, îl schimbăm, Wheeler continuă: „Acum, din lumea cuantică învăţăm că, până şi atunci când observăm un obiect minuscul, cum este electronul, trebuie să spargem geamul securizat; trebuie să ajungem la el. …Astfel încât, vechiul cuvânt observator trebuie eliminat din cărţi şi, în locul lui, trebuie să punem cuvântul participant”. Cu alte cuvinte, descoperirile arată că intervenim activ în tot ceea ce vedem în jurul nostru, exact aşa cum spun tradiţiile spirituale din trecut.
În lumina acestor descoperiri, ne găsim acum la o răscruce ciudată, unde trebuie să alegem care dintre credinţele noastre despre lume sunt adevărate şi care nu, care funcţionează şi care nu. Un efect secundar interesant al acestui proces este faptul că el ne oferă o nouă înţelegere a modului în care – şi unde anume – ştiinţa şi spiritualitatea se încadrează în vieţile noastre.
În timp ce fundaţia, a ceea ce ştiinţa considera odată a fi sacru, se dărâmă în multe privinţe, iar fizica cuantică ne spune că atunci când observăm ceva, îl schimbăm, linia dintre ştiinţă şi spiritualitate a devenit foarte neclară. Din acest motiv, comunitatea ştiinţifică a fost foarte sceptică în ceea ce priveşte puterea credinţei.
Când vorbim despre puterea „forţelor invizibile” cum este credinţa, pentru mulţi oameni de ştiinţă am depăşit linia care separă ştiinţa de tot restul. Poate pentru că linia e atât de greu de definit, deseori aflăm despre asta doar după ce am depăşit-o. Odată cu noile descoperiri care demonstrează că totul – de la celulele corpului nostru, la atomii lumii – este influenţat de către conştiinţă, credinţa este clar cel mai important lucru de cercetat. Este interesant că ea a devenit locul unde ştiinţa, credinţa religioasă şi chiar spiritualitatea îşi găsesc un numitor comun.
Credinţele ne modifică realitatea
Când eram la şcoală, am fost învăţaţi că, indiferent de ceea ce gândim, simţim sau credem, lumea din jurul nostru rămâne aceeaşi. Nu contează cât de multă iubire, frică, mânie sau compasiune ne inundă fiinţa, ni s-a spus că lumea nu va fi niciodată direct influenţată de experienţele noastre interioare, deoarece, de fapt, ele nu erau „reale”. În schimb, erau doar ceva ce ni se întâmpla în mod misterios în creier, fiind nesemnificative în planul general al universul.
Titlul unui studiu din 1998, realizat la Institutul pentru Ştiinţă Weizmann din Rehovot, Israel, spune totul: „Teoria cuantică a demonstrat: observarea afectează realitatea”. În termeni ce par mai mult ipoteza unui filozof, decât o concluzie ştiinţifică, lucrarea descrie cum influenţăm realitatea, prin simplul fapt de a o privi. Acest fenomen a atras atenţia inovatorilor de tot felul – de la doctori şi oameni de ştiinţă, până la preoţi şi artişti.
Rezultatele sunt clare. Implicaţiile sunt năucitoare. Studiile demonstrează că, în loc să fim separaţi de lume şi de lucrurile care fac viaţa aşa cum este, suntem conectaţi în mod intim cu tot ceea ce există – de la celulele corpului, la atomii lumii noastre şi dincolo de ea. Experienţa conştiinţei exprimată sub formă de sentiment şi credinţă stabileşte conexiunea. Simplul act de a privi lumea – proiectând sentimentele şi credinţele noastre, pe măsură ce ne concentrăm conştienţa asupra particulelor din care este alcătuit universul – schimbă aceste particule, în timp ce ne uităm la ele.
Ţinând cont de aceste descoperiri, este normal să ne întrebăm ce rol a jucat această relaţie între observare si realitate, în trecutul nostru. Am văzut deja efectele actului de a observa şi, pur şi simplu, nu recunoaştem ce vedem? S-ar putea oare ca rolul nostru de „participanţi” să explice mistere cum ar fi remisia spontană a bolii, sau vindecările miraculoase? Şi dacă da, ce ne spun oare aceste legături despre propria noastră stare de bine?
Deşi următoarea situaţie este ipotetică, ea este o combinaţie de exemple din viaţa reală, pe care doctorii le văd frecvent, dar le trec cu vederea, pentru că nu există o explicaţie „raţională” care să justifice vindecarea fără aportul medicinii. Totuşi, aşa cum vom vedea, există totuşi un motiv ştiinţific şi aceeaşi ştiinţă care numeşte aceste vindecări spontane „miracole”, ne oferă mecanismul care explică de ce ele se întâmplă.
Într-o sală de mese ipotetică, dintr-un spital ipotetic, situat pe coasta de est a Statelor Unite, doi doctori discută despre vindecarea misterioasă a uneia dintre pacientele lor. Este un succes, deoarece excrescenţele nefireşti de ţesut, de pe picioare, au dispărut brusc. Este ceva misterios pentru că, deşi i s-a spus că va primi un nou tratament care o va vindeca, de fapt i s-a administrat apă de la robinet, colorată cu vopsea.
A făcut parte dintr-un experiment dublu-orb, împreună cu alţi pacienţi selectaţi în mod aleator, care au fost informaţi că li se ca aplica un nou „tratament” formidabil. Unii au primit medicamentul real, iar ceilalţi au primit apă colorată. Cheia în acest studiu este că tuturor pacienţilor li s-a spus că, la finalul tratamentului, vor fi vindecaţi. În cazul pacientei cu pricina, vopseaua s-a eliminat în 24 ore. Şi, când s-a întâmplat asta, i-a disparut şi boala.
Să-i ascultăm pe doctori – unul sceptic, iar celălalt care crede în puterea credinţei – în timp ce discută miracolul, în timpul prânzului.
Cel care crede: Ce vindecare extraordinară! Ce mod fantastic de a-mi sfârşi dimineaţa. Tot ce am făcut a fost să o ajutăm pe femeie să creadă în propria ei însănătoşire. Când am făcut asta, credinţele ei au devenit instrucţiunile ce au preluat comanda asupra corpului, care apoi a preluat această sarcina. A ştiut exact ce să facă şi s-a vindecat pe sine.
Scepticul: Ia stai o clipă – nu te grăbi. De unde ştii că femeia s-a vindecat singură? De unde ştii că trupul ei a ştiut ce să facă? Poate că boala ei a avut cauze psihosomatice, de la bun început. Dacă a fost aşa, am vindecat pur şi simplu o tulburare psihică, iar vindecarea excrescenţelor a fost un efect secundar.
Cel care crede: Exact. Chiar asta e ideea. Noile studii arată că multe dintre bolile pe care le tratăm sunt rezultatul experienţelor psihice – credinţe subconştiente, care programează corpul. Boala pe care tocmai am tratat-o a fost expresia experienţei interioare a pacientei noastre – credinţele ei.
Scepticul: Dacă ăsta este adevărul, atunci noi ce facem? Vindecăm boli fizice, sau pe cele psihice?
Cel care crede: Şi pe unele şi pe altele!
Scepticul: Hmm… Asta schimbă totul! Cred că îmi plăcea mai mult când pacientul nu influenţa cu nimic şi noi ne ocupam de vindecare.
Cel care crede: Nu ai înţeles exact esenţialul. Noi nu am vindecat niciodată! Acum, e vorba despre faptul că recunoaştem că placebo îi păcăleşte pe pacienţi să acceseze, din nou, legătura credinţă-corp. Tot ei sunt cei care îşi produc vindecarea.
Scepticul: Da… da… aşa e… ştiam asta.
Psih. Adrian Cotună
adrian cotună 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.