Credinţele şi convingerile. Rolul lor în crearea realităţii prezente (II)

 

Efectul placebo

       În 1955, H.K. Beecher, şeful departamentului de anesteziologie la spitalul Massachusetts general, a publicat un articol de referinţă, cu titlul „Puternicul placebo”. În el, Beecher prezintă analiza a peste douăzeci de studii de caz, împreună cu concluziile sale, documentând faptul că aproximativ o treime dintre pacienţi s-au vindecat cu aproape nimic. Termenul folosit pentru a descrie acest fenomen a fost reacţia placebo – sau, cum este cunoscut în general, efectul placebo.

       Cuvântul latin placebo a fost folosit în tradiţiile creştine timpurii, ca parte din citirea rituală a psalmului 114:9. El începe cu cuvintele Placebo Domino in regione vivorum, ceea ce înseamnă „Bine voi plăcea înaintea Domnului, în pământul celor vii”. Deşi există o oarecare controversă în ceea ce priveşte traducerea latină şi ebraică a aceleiaşi fraze, cuvântul placebo nu este afectat şi, în general, este tradus, „voi plăcea”, cu sensul voi fi plăcut [de cineva]”.

        Astăzi, placebo este folosit pentru a descrie orice formă de tratament în care pacienţilor li se spune că li se va administra un agent curativ, în timp ce, în realitate, li se dă ceva care nu are nicio proprietate vindecătoare cunoscută. Placebo poate fi simplu, cum ar fi o pilulă de zahăr sau o soluţie salină obişnuită, sau complex – de exemplu, un act chirurgical în care nu se face nimic. Cu alte cuvinte, deşi pacienţii acceptă să participe la studiul medical, nu ştiu exact care va fi rolul lor. Pentru a testa efectul placebo, ei pot trece print-o operaţie chirurgicală – inclusiv anestezie, incizii şi suturi – în timp ce, în realitate, nimic nu este adăugat, extirpat, sau modificat. Niciun organ nu este tratat. Nicio tumoare nu este extirpată.

        Important este faptul că pacienţii cred ca ceva se face. Bazându-se pe încrederea lor în doctor şi în medicina modernă, ei cred că tratamentul îi va ajuta să se însănătoşească. În prezenţa credinţei lor, corpul reacţionează ca şi când ar fi luat medicamentul sau operaţia ar fi fost reală.

        În timp ce Beecher semnalează că aproximativ o treime dintre pacienţii pe care i-a studiat au reacţionat pozitiv la placebo, alte studii menţionează procente mai mari, în funcţie de boala pentru care este tratat pacientul. Migrenele şi extirparea negilor, de exemplu, au înregistrat procente foarte înalte de succes. Următorul extras, dintr-un articol publicat în New York Times în anul 2000, dezvăluie cât de puternic este efectul placebo:

         „Acum patruzeci de ani, un tânăr cardiolog din Seattle, pe nume Leonard Cobb, a realizat un experiment unic, cu o procedură folosită pentru angină, în care doctorii făceau mici incizii pe piept şi blocau două artere, pentru a încerca să intensifice curgerea de sânge către inimă. Era o tehnică des folosită – la 90% dintre pacienţi, starea de sănătate s-a îmbunătăţit  – dar cînd Cobb a comparat procedura cu chirurgia placebo, în care se făceau incizii, dar nu se legau arterele, s-a înregistrat aceeaşi rată de succes. Procedura, cunoscută sub numele de ligatură mamară internă, a fost curând abandonată.”

         În mai 2004, un grup de oameni de ştiinţă de la Facultatea de medicină din Torino, Italia, au realizat un studiu fără precedent, investigând puterea credinţei de a vindeca. S-a început cu administrarea unor medicamente care imitau dopamina şi care uşurau simptomele pacienţilor. Este important de observat că medicamentele au un efect de scurtă durată în organism, de doar şaizeci de minute. Pe măsură ce efectul dispare, simptomele revin. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, pacienţilor li s-a spus că vor primi o substanţă care le va normaliza nivelul substanţelor chimice cerebrale – lucru pe care l-au crezut. De fapt, li s-a dat o soluţie salină simplă, care nu ar fi trebuit să le influenţeze în niciun fel starea de sănătate.

         După tratament, scanările electronice ale creierului pacienţilor au arătat ceva aparent miraculos. Celulele creierului au reacţionat la tratament, ca şi când ar fi primit medicamentul real. Comentând pe marginea naturii remarcabile a studiului, şeful echipei de cercetători, Fabrizio Benedetti, a afirmat: „Este prima dată când văd efectul la nivel neuronal.”

         Descoperirile Universităţii din Torino confirmau studii realizate anterior, de către o echipă de la Universitatea British Columbia din Vancouver. În aceste studii, s-a raportat că placebo poate mări, efectiv, nivelul de dopamină din creier. Făcând legătura cu alte studii anterioare, Benedetti a spus: ”Schimbările pe care le-am constatat sunt, de asemenea, induse de eliberarea de dopamină”.

         Este posibil ca din cauza acestui efect Dr. William James – cel care este cunoscut drept „părintele” psihologiei – nu a practicat niciodată, cu adevărat, medicina pe care fusese pregătit să o aplice. Într-un articol scris în 1864, a motivat destul de clar de ce credea că adevărata putere a vindecării era mai puţin o chestiune de proceduri şi că depindea mai mult de felul în care medicul îi ajuta pe pacienţi să se simtă în legătură cu ei înşişi. „Prima mea impresie [despre medicină] a fost că există multă înşelătorie şi, cu excepţia chirurgiei – în care se realizează câteodată ceva pozitiv – un doctor influenţează mai mult prin efectul moral al prezenţei lui asupra pacientului şi familiei, decât prin orice altceva.”   

         Încă de când există oameni, au fost încercări de alinare a suferinţelor şi de vindecare a bolilor de care sufereau. Deşi istoria vindecării poate fi urmărită până în urmă cu peste opt mii de ani, se consideră că medicina „modernă” a apărut doar în secolul al XX-lea. Înainte de asta, este posibil ca multe dintre remedii să fi conţinut o cantitate foarte mică de ingredienţi activi. Dacă acest lucru este adevărat, atunci un mare procent dintre vindecările din trecut e posibil să se fi datorat efectului placebo, care poate că a jucat un rol esenţial în a ajuta omenirea să supravieţuiască până în timpurile moderne.         

         Dacă credinţele pozitive au puterea de a inversa procesul de îmbolnăvire şi de a ne vindeca, atunci trbuie să ne punem o întrebare evidentă: Cât de mult rău fac credinţele negative? De exemplu, cum afectează modul în care gândim, în legătură cu vârsta noastră, felul în care îmbătrânim? Care sunt consecinţele faptului că suntem bombardaţi cu mesaje media care ne spun că suntem bolnavi şi nu cu unele care se bucură că suntem sănătoşi? Nu trebuie să ne uităm mai departe decât la prieteni, familie şi lumea din jurul nostru, pentru a găsi răspunsuri la aceste întrebări.

 

Efectul nocebo

        Exact la fel cum credinţa că am primit un medicament vindecător poate să refacă starea de sănătate a corpurilor noastre, se poate întâmpla şi invers, dacă credem că suntem într-o situaţie care ne ameninţă viaţa. Acesta se numeşte efect nocebo. Un număr de studii de referinţă au dovedit, cât se poate de clar, faptul că acest efect este la fel de puternic, dar în sens opus celui provocat de placebo. După Arthur Barsky (2002), psihiatru la Brigham and Women`s Hospital din Boston, aşteptările pacientului – credinţa că un tratament îi va face bine sau va avea efecte secundare dăunătoare – joacă un rol semnificativ în rezultatul tratamentului.

         Chiar şi atunci când pacienţii primesc un tratament care s-a dovedit benefic în trecut, dacă ei cred că nu va avea efect, această impresie poate avea un impact negativ deosebit. În cadrul unui experiment realizat cu ceva vreme în urmă pe un grup de persoane cu probleme respiratorii, subiecţii cu astm au primit inhalaţii cu ceva despre care au fost informaţi că este un iritant chimic. Deşi, în realitate, era o soluţie salină, aproape jumătate dintre ei au avut probleme respiratorii, iar unii chiar au avut o criză de astm! Când li s-a spus că vor fi trataţi cu o altă substanţă, vindecătoare, şi-au revenit imediat. De fapt, noul tratament era tot o soluţie salină.

         În cartea lor Honey, Mud, Maggots and Other Medical Marvels: The Science Behind Falk remedies and Old Wives`Tales (1998)[Miere, nămol, lipitori şi alte minunăţii medicale: ştiinţa care se află în spatele remediilor populare şi a poveştilor spuse de babe], Robert şi Michele Root-Bernstein au rezumat acest efect neaşteptat, afirmând: „Efectul nocebo poate inversa reacţia corpului la tratamentul medical real – de la pozitiv, la negativ”.

         Aşa cum fizicienii au descoperit că aşteptările observatorilor din timpul unui experiment influenţează rezultatul acestuia, un doctor care spune: „Ei bine, hai să încercăm tratamentul acesta, ca să vedem ce se întâmplă… s-ar putea să vă ajute puţin”, poate să influenţeze în bine sau în rău efectul tratamentului. Din acest motiv, până şi cea mai mică aluzie făcută de un medic, că tratamentul s-ar putea să nu aibă rezultat, poate avea consecinţe devastatoare pentru succesul lui. Poate avea consecinţe atât de grave, încât poate chiar omorî. Celebrul Framingham Heart Study, iniţiat sub conducerea National Heart Institute [Institutul naţional de studiu al inimii] din 1984, a documentat puterea acestui efect.

         Studiul a început cu 5.209 bărbaţi şi femei, toţi din Framingham, Massachusetts, cu vârste cuprinse între treizeci şi şaizeci şi doi de ani. Scopul cercetării a fost acela de a urmări un grup de oameni, pe parcursul unei perioade lungi de timp, pentru a identifica factorii declanşatori – pe atunci necunoscuţi – ai bolilor cardiace. În 1971, programul a iniţiat un al doilea studiu bazat pe copiii grupului original, iar acum a început să recruteze un al treilea, format din nepoţii subiecţilor iniţiali.

         La fiecare doi ani, participanţii sunt evaluaţi pentru factorii de risc identificaţi pe parcursul studiului. Deşi grupul de studiu reprezintă o gamă largă de oameni, cu diferite stiluri de viaţă, faptul că au descoperit cât de important este ceea ce credem, i-a surprins pe cercetători. Din multele statistici realizate în urma studiului, corelaţiile au arătat că, la femeile care credeau că sunt predispuse la boli de inimă, şansa de a se îmbolnăvi era de patru ori mai mare decât în cazul celor la care existau aceiaşi factori de risc, dar nu aveau această convingere.

         Deşi e posibil ca medicina să nu înţeleagă pe deplin de ce se manifestă acest efect, este clar că există o legătură obligatorie între ceea ce credem despre corpul nostru şi calitatea vieţii şi vindecarea ce are loc.

 

Credinţele religioase şi ştiinţa

       Astăzi ne aflăm într-un punct cheie, când cele trei modalităţi majore de a cunoaşte – credinţa, religia şi ştiinţa – sunt testate în raport cu realitatea lumii noastre. Când suntem întrebaţi cum ştim dacă ceva este adevărat, pentru a găsi răspunsul ne bazăm în general pe presupuneri care provin din una dintre aceste perspective, sau dintr-o combinaţie a lor. În timp ce ştiinţa se distinge prin caracteristicile evidente de observare a fenomenelor şi găsirea dovezilor, diferenţa între religie şi credinţă nu este întotdeauna clară.

       Auzim adesea despre deosebirea dintre încredere şi credinţă, într-un context religios. Pentru unii, existenţa lui Dumnezeu, de exemplu, este fără îndoială reală. Ei spun că nu au nevoie de dovezi şi au încredere că Atotputernicul este prezent. Alţii însă, simt absenţa unei dovezi clare despre Dumnezeu şi le este greu să accepte existenţa Lui ca un fapt real. Deşi poate că îşi petrec viaţa căutând ceea ce consideră a fi o validare, s-ar putea ca ea să nu apară în forma la care s-ar aştepta. Deci, pentru aceşti oameni, dovada despre Dumnezeu nu poate fi sesizată – iar ei nu pot crede fără ea. În acelaşi timp, însă, căutarea Divinului îi face pe alţii să vadă ordinea şi frumuseţea pe care ştiinţa le-a descoperit în tot ceea ce există – de la cea mai mică particulă de materie, până la cele mai îndepărtate galaxii – iar aceasta este dovada certă a unui univers inteligent. Pentru ei, însăşi ştiinţa a dovedit existenţa lui Dumnezeu.

        Este interesant faptul că, în timpurile moderne, încrederea şi credinţa au devenit aproape sinonime, încât multe dicţionare folosesc unul dintre ele, pentru a-l defini pe celălalt – şi invers. Cuvântul încredere îşi are rădăcina în latinescul „credere”, care înseamnă  „a avea încredere”. Este definit drept „credinţa fermă în ceva, fără a te baza neapărat pe dovezi”. Aceleaşi dicţionare identifică credinţa ca pe un sinonim pentru încredere – şi totuşi, defineşte termenul făcând o distincţie importantă. Credinţa este „convingerea că o afirmaţie oarecare, sau realitatea unei fiinţe sau fenomen este adevărată, în special când se bazează pe o examinare a dovezilor”.

        Faptele sunt cele care separă ştiinţa de credinţă sau încredere. Deşi ele se pot schimba – şi de multe ori o fac, pe măsură ce noi condiţii sunt descoperite – definiţia general acceptată a ştiinţei este „cunoaşterea sau sistemul de cunoaştere care se ocupă cu adevăruri generale sau cu operarea legilor generale, în special cele obţinute şi testate prin metode ştiinţifice”.

       Conform acestei definiţii, studierea puterii credinţei ca experienţă consecventă, repetabilă, ce poate fi învăţată, este o ştiinţă. Cu alte cuvinte, dacă acţionăm într-un fel anume, şi credem într-un anume fel, ne putem aştepta la un anumit rezultat. Adoptând acest mod de gândire în ceea ce priveşte credinţa, o putem considera o ştiinţă.

        Dezvăluirea misterului credinţei ca ştiinţă s-ar putea dovedi una dintre cele mai importante descoperiri ale timpurilor moderne. În acest fel, am putea descoperi că ne-am oferit nouă înşine puterea de a schimba durerea şi suferinţa care au chinuit lumea noastră, încă din cele mai vechi timpuri. Cheia e să aflăm cum să ne înţelegem credinţele. Trebuie să descoperim un mod de a le gândi într-un cadru a ceva deja cunoscut şi uşor de explicat – ceva asemănător unui computer. Dacă putem conceptualiza credinţa ca pe un program al conştiinţei, atunci va fi simplu. Motivele pentru care ceva simplu, precum credinţa, deţine atâta putere ar putea umple volume întregi.

       Credinţa este o experienţă universală, pe care o putem înţelege, împărtăşi şi dezvolta ca pe un agent important al schimbării. Credinţa este „o experienţă care are loc atât în minte, cât şi în trup”. Mai exact, putem spune că este „acceptarea care vine din ceea ce credem în mintea noastră că e adevărat, unit cu ceea ce simţim în inima noastră că e adevărat”.

        Credinţa este un limbaj. Atât tradiţiile străvechi, cât şi ştiinţa modernă descriu credinţa ca pe o cheie de acces către însuşi „materialul” din care este compus universul. Prin urmare, fără cuvinte sau expresie exterioară, experienţa, aparent nesemnificativă, pe care o numim „credinţă” este limbajul care accesează materia cuantică a corpurilor şi lumii noastre. Credinţa este putere personală. Credinţele noastre deţin întreaga putere de care avem nevoie, pentru orice schimbare alegem să facem: puterea de a trimite comenzi de vindecare spre sistemul nostru imunitar, spre celulele stem şi ADN; de a pune capăt violenţei din casele, comunităţile şi zona geografică în care trăim; de a vindeca rănile noastre cele mai adânci, de a da viaţă celor mai mari bucurii şi de a crea, efectiv, Realitatea noastră de zi cu zi. Prin credinţele noastre, deţinem darul singurei şi celei mai mari forţe din univers: capacitatea de a ne schimba vieţile, corpurile şi lumea, prin alegerile pe care le facem.

        Pentru a înţelege puterea credinţelor, trebuie să le cercetăm la un nivel cât mai profund: cum se formează ele exact şi unde se localizează în corp. Deşi sunt asociate cu sentimentele, ele intră într-o categorie care acţionează oarecum diferit faţă de simpla mânie sau bucurie. Când vom identifica această subtilă dar importantă diferenţă, va deveni clar cum ne putem schimba credinţele, atunci când nu ne mai sunt  de folos.

 

Conştientul, subconştientul şi credinţele

       Deşi este evident că avem un singur creier, ştim că diferite părţi ale lui au funcţii diferite. Cea mai cunoscută distincţie în modul de funcţionare a creierului este conştientul şi subconştientul. Ştim de mult timp că ambele au o contribuţie în a ne face pe noi ceea ce suntem. Acum, noile descoperiri ne arată că sunt în mare parte responsabile şi pentru a face realitatea ceea ce este.

       Succesul şi fericirea noastră; eşecurile şi suferinţa; bolile, dar şi durata de viaţă, toate au fost legate de credinţele noastre subconştiente. Iar, uneori, cele mai dăunătoare încep încă de timpuriu în viaţă, pe măsură ce acceptăm ca experienţele altora să devină tipare pentru noi. Pentru a înţelege cum se fac aceste conexiuni între viaţă şi amintiri şi cum le putem schimba, trebuie să înţelegem diferenţa între conştient şi subconştient şi modul lor de funcţionare.                                   

       Conştientul este funcţia cerebrală cu care ne simţim cel mai mult conectaţi, deoarece este cea pe care o cunoaştem. Este locul unde creăm imaginea despre noi, pe care o vedem privind din interior către exterior, precum şi ceea ce dorim ca ceilalţi să vadă, când se uită din exterior în interior. Prin intermediul conştientului, adunăm informaţii despre lumea de zi cu zi: oamenii din jurul nostru, cât este ceasul, unde mergem şi cum vom ajunge acolo. Analizăm şi procesăm toate aceste informaţii şi apoi facem planuri pentru ce am dori să facem, odată ajunşi la destinaţie.

       Subconştientul joacă un rol foarte diferit faţă de conştient. El nu „gândeşte”, ci doar reacţionează. În primul rând, suntem mai puţin conştienţi de el – dacă nu suntem pregătiţi să îi recunoaştem limbajul şi modul în care acţionează, s-ar putea nici să nu fim conştienţi de existenţa lui. Folosind analogia cu computerul, putem considera subconştientul ca hard-ul din creier, făcând ce face orice hard: stochează informaţii.

       De fapt, subconştientul păstrează o înregistrare a tuturor experienţelor din viaţa noastră. Nu păstrează doar înregistrarea evenimentelor în sine, dar şi cum ne-am simţit şi ce am crezut despre fiecare în parte. Toate gândurile, toate emoţiile, toate încurajările pe care le-am primit vreodată sunt depozitate pe hard-ul subconştientului. Iar aceste experienţe ies pe neaşteptate la suprafaţă – aparent, în momentele cele mai nepotrivite pentru noi.

       Subconştientul nu se odihneşte niciodată. El este mai cuprinzător şi mai puternic decât conştientul. Deşi experienţele individuale pot fi diferite, se estimează că peste 90% din viaţa noastră cotidiană este condusă de la nivel subconştient. Întrucât el include funcţiile care ne ţin în viaţă, zi de zi, în general, aceste reacţii automate sunt un lucru bun.

       Conştientul procesează o cantitate enormă de informaţii într-un ritm relativ lent – câte o informaţie odată, exact ca procesorul în serie al unui computer. Subconştientul funcţionează ca un procesor în paralel: el împarte informaţiile în părţi mai mici, care sunt trimise în diferite locuri, pentru a putea fi procesate toate în acelaşi timp.

       După unele estimări, diferenţa dintre viteza de procesare a conştientului şi cea a subconştientului este foarte mare. Cercetătorul în biologie celulară, dr. Bruce Lipton, spune despre conştient că ar funcţiona la o putere de procesare de aproximativ 40 de biţi pe secundă, în timp ce subconştientul procesează informaţiile la 20  milioane biţi pe secundă. Cu alte cuvinte, subconştientul este de 500 000 de ori mai rapid în ceea ce face. Poate că exact datorită acestei diferenţe,  psihologul William James a spus că puterea de a pune lumea în mişcare stă în subconştient. El este rapid şi actionează instinctiv, fără ca gândurile noastre să-i stea în cale şi să-l încetinească.

       Capacitatea de a reacţiona rapid şi instinctiv poate fi un lucru bun, atunci când trebuie să luăm decizii rapide. De exemplu, dacă vedem un camion îndreptându-se cu viteză direct spre noi, subconştientul reacţionează, cu tot ceea ce este nevoie, pentru a ne da la o parte din calea lui. Nu aşteaptă până ce conştientul analizează situaţia, cu întrebări de genul: „Oare este un camion?” „Dar ce tip de camion?” sau „Ce viteză are?”.

       Dacă am aştepta încheierea analizei lente făcute de conştient, poate ar fi prea târziu să acţionăm. Ideea este că, în situaţii ce necesită luarea unei decizii într-o fracţiune de secundă, detaliile nu sunt întotdeauna importante. Iar aici intervine subconştientul şi face ce ştie să facă atât de bine: acţionează mult mai rapid decât gândirea noastră.

 

De unde provin credinţele subconştiente

       Studiile au arătat că, până la vârsta de şapte ani, creierul este într-o stare hipnagogică, sau de vis, în care mintea absoarbe tot ce poate despre mediu. În această perioadă, suntem efectiv ca nişte bureţi, absorbind informaţii despre lumea din jur, fără filtre care să ne spună ce este potrivit şi ce nu. Pentru noi sunt doar informaţii – şi înregistrăm şi stocăm fiecare bit.

        Asta include şi lucrurile pe care, mai târziu, le recunoaştem ca fiind bune, rele, urâte – judecăţile, prejudecăţile, afinităţile şi repulsiile, precum şi modelele comportamentale ale celor din jurul nostru, în special ale celor care au grijă de noi. Poate că exact din cauza acestei capacităţi de a fi uşor de impresionat, fondatorul ordinului iezuit, Igantius de Loyola, a afirmat: „Daţi-mi un copil până în şapte ani şi vă voi da un bărbat”.

        În termeni care, după standardele de astăzi, nu sunt ştiinţifici, se pare că Loyola cunoştea puterea subconştientului. Ştia că, dacă le putea insufla copiilor valorile religioase ale iezuiţilor, aceste convingeri aveau să stea la baza credinţelor pe care le vor avea ca adulţi. Fără îndoială că William James s-a gândit la acelaşi principiu, atunci când a spus: „Dacă tinerii şi-ar da seama cât de curând vor deveni nimic altceva decât un amestec de obiceiuri pe două picioare, ar fi mai atenţi la comportamentul lor, pe durata perioadei în care pot fi modelaţi”.

        Indiferent dacă ne aflăm într-o şcoală iezuită sau acasă cu familia, suntem implicaţi în experienţele celorlalţi, de la o vârstă când pur şi simplu „descărcăm” informaţii, fără niciun discernământ sau filtru pentru ceea ce absorbim. Astfel încât nu e surprinzător dacă credinţele altora devin fundamentul a ceea ce credem că este adevărat despre noi înşine şi lume. Exact în locul în care ne formulăm credinţele, avem o înregistrare a tuturor perspectivelor la care am fost expuşi în prima parte a vieţii – de la momentele în care ni s-a spus că putem deveni orice ne dorim şi până la momentele în care ni s-a spus că nu suntem buni de nimic. Este uşor de observat de ce punctele de vedere ale celorlaţi devin credinţele noastre.

        Uneori, credinţele din copilărie ne însoţesc întreaga viaţă, iar alteori găsim motive întemeiate pentru a le schimba. Toţi am crezut că părinţii noştri sunt infailibili şi atotştiutori. Când am început să comparăm ceea ce ni se spusese cu ceea ce credeau alţi copii şi familiile lor, ne-am dat seama că există multe feluri de a privi lumea. Unele erau foarte diferite de ceea ce învăţasem în copilărie.

         Multe dintre cele mai profunde credinţe sunt subconştiente şi încep să se formeze, atunci când creierul ne permite să absorbim ideile celorlalţi, înainte de vârsta de 7 ani. Pentru că sunt amintiri subconştiente, e posibil să nu le putem observa când le manifestăm, chiar dacă, pentru alţii, sunt clare ca bună ziua. Chiar dacă nu recunoaştem imediat aceste credinţe, asta nu înseamnă că nu vom şti niciodată care sunt şi ce impact au asupra vieţii noastre. Noi şi toţi cei din jur, le manifestăm în fiecare zi a vieţii noastre. Ele se răsfrâng asupra noastră în cele mai intime relaţii romantice, în prietenii, afaceri şi cariere, chiar şi în starea noastră de sănătate. Lumea nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât o reflexie a ceea ce credem, atât pe plan individual, cât şi colectiv, conştient sau subconştient.

        Ideea este că 90% sau mai mult din acţiunile noastre zilnice sunt reacţii care vin din rezervorul de informaţii pe care le-am acumulat în primii şapte ani de viaţă. Dacă cei care ne-au crescut au reacţionat la lume într-un mod pozitiv, atunci beneficiem de amintiri ale reacţiilor lor. Însă rareori am întâlnit persoane care să poată spune, cu sinceritate, că au crescut într-un astfel de mediu. Realitatea este că cei mai mulţi dintre noi au căpătat obiceiuri inconştiente, într-un mediu destul de variat. Unele dintre credinţele adânc imprimate în noi au dus la metode pozitive de depăşire a testelor vieţii. Altele au făcut exact opusul.

         Credinţele pozitive devin rareori o problemă. Nu auzim oameni care să se plângă de prea multă bucurie sau că sunt compleşiţi de lucrurile bune care li se întâmplă în viaţă. Tiparele negative sunt cele care produc probleme. Sau, mai exact, percepţia noastră că aceste tipare sunt negative poate deveni rădăcina celor mai mari suferinţe. În general, experienţele care îi fac pe oameni să se simtă blocaţi au rădăcini în ceea ce se consideră a fi credinţe negative, formate în primii ani de viaţă. Şi exact pentru că ele sunt subconştiente, adesea este dificil să le recunoaştem în noi înşine.

 

Efect credinţei asupra corpului fizic

 

       În ultimele trei secole, am avut încredere că limbajul ştiinţei ne explică universul şi cum funcţionează lucrurile. Nu există nimic în modelul nostru ştiinţific tradiţional, care să explice un stigmat. Când oamenii de ştiinţă observă un fenomen atât de bizar, există tendinţa de a-l cataloga drept anomalie. Este doar un lucru pe care îl plasează într-o categorie numită „mistere nerezolvate”, pentru a fi reexaminat ulterior. Este posibil ca, în acest mod, să fi ignorat exact lucrurile care ne spun cum funcţionează, în realitate, lumea.

        Ar putea oare credinţele unei persoane să fie atât de puternice, încât să manifeste pe corp sentimentele cele mai adânci ale persoanei? Multe studii şi cercetări ne spun că da. Când credem că ceva este adevărat, credinţa noastră se combină cu alte forţe din câmpul matricei lui Planck, pentru a-i da instrucţiuni corpului, care le materializează. Uneori, efectele sunt vizibile în lumea fizică de dincolo de corpul nostru, aşa cum am vazut în cazul stigmatelor. Aceste manifestări se oglindesc în corpul care are aceste sentimente şi credinţe.

          Conştient sau subconştient, credinţele noastre fac parte din informaţiile care înconjoară lumea şi pe noi înşine. De la regenerarea organelor şi a pielii, la vindecările descrise în experimentele placebo, materialul din care suntem alcătuiţi se conformează tiparului credinţelor noastre celor mai profunde. Şi aici este locul unde noile descoperiri din domeniul biologiei celulare devin atât de interesante, deoarece ele spun acelaşi lucru şi o fac în limbaj ştiinţific.

          Recunoaşterea recentă a faptului că acest câmp din jurul nostru influenţează modul în care „materialul” din care suntem făcuţi lucrează în interiorul celulelor a provocat o undă de şoc în lumea ştiinţelor naturale tradiţionale. Biologii convinşi că ADN-ul este cheia care dezvăluie misterele vieţii au trebuit să îşi reconsidere poziţia, în lumina studiilor ce demonstrează că genele răspund la informaţiile din câmpul care le înconjoară. Important este următorul lucru: credinţele noastre – undele electrice şi magnetice create de inimă – fac parte din acest câmp. Cu alte cuvinte, deşi ADN-ul este cu siguranţă important – şi este, în mod cert, un cod care poartă limbajul vieţii în celulele  noastre – mai există o forţă care îi spune ce să facă.

           Această interpretare nouă, de extremă importanţă, a dus la apariţia unei noi ramuri a biologiei, numită epigenetica, definită drept studiul „influenţelor ascunse asupra genelor” – influenţe care vin dintr-un număr de surse, inclusiv credinţele care controlează ADN-ul nostru. Acest mod de gândire ne readuce în ecuaţia vieţii, ca agenţi importanţi ai schimbării. Acestea sunt perspectivele care ne vor face să înţelegem lucruri cum ar fi efectul placebo şi vor explica de ce credinţa unui om, despre ce s-a întâmplat acum două mii de ani, se poate manifesta sub forma rănilor de pe corpul lui, în prezent.

          Se spune adesea că ceea ce credem despre lume poate fi mai important decât ceea ce există în realitate. Dacă credem ceva cu destulă claritate, subconştientul nostru va transforma credinţa în realitatea în care am crezut de la început. Cu alte cuvinte, se pare că zicala: „Vei vedea, atunci când vei crede”, este adevărată.

          Aşa cum Robert Collier a recunoscut, cu peste un secol în urmă: „Subconştientul nostru nu poate face diferenţa dintre realitate şi o imagine sau un gând imaginar”. Prin urmare, pentru cineva care se identifică puternic cu experienţa lui Iisus, nu ar trebui să fie surprinzător să vadă cum subconştientul îi dă instrucţiuni corpului să creeze exact aceleaşi răni. În credinţa lui, el experimentează patimile lui Iisus ca pe propria realitate.

În concluzie…

        Odată ce întâlnim ceva ce ne spune că perspectiva anterioară despre lume este incompletă sau chiar complet greşită, partea grea, aceea de a ne schimba credinţele, este de domeniul trecutului. Experienţa noastră directă este catalizatorul care sparge graniţele percepţiei care ne-a ţinut blocaţi în vechea perspectivă. Atunci suntem pe o cale către ceva nou, către un punct de vedere diferit. Ideea este că totul se întămplă spontan. Nu stăm neapărat şi gândim: „Bine, acum am nevoie de ceva nou în care să cred”. Noua credinţă apare automat, în prezenţa experienţei care ne dă motivul pentru a o accepta.

        Nu se pune atât problema influenţei credinţei asupra corpului nostru şi a lumii, cât cea a credinţelor care stau la baza sănătăţii sau a bolilor, a abundenţei sau a lispurilor, a bucuriei sau a suferinţei. Pe scurt, se pune problema în ce credem.

       Se pare că nu este o chestiune legată de ce anume gândim sau de ce am dori să gândim. Mai curând, ar putea fi vorba de singura întrebare revelatoare şi foarte puternică pe care am putea să ne-o punem vreodată: Ce credem cu adevărat?

                                                                                Psih. Adrian Cotună

 

 

BIBLIOGRAFIE

• Asher, M. (2001). Spirituality and religion in social work practice. Social Work Today,  

• Braden, G. (2007).The Divine Matrix. BrindingTime, Space, Miracles and Belief. Carlsbad, C : Hay House

• Kahle, P.A., & Robbins, J.M. (2004). The power of spirituality in therapy: Integrating spiritual and religious beliefs in mental health practice. Binghamton, NY: Haworth Pastoral Press.

• Lipton, B. (2005). The Biology of Belief. Santa Rosa CA: Elite Books